1692 - Efectul

So make sure you dance like no one is watching you.

    "Aruncati dracu foile alea ca sunt blestemate!" a fost deajuns sa fie spus in gluma, si spre soapta as adauga, incat sa imi sape adanc santuri in spatele creierului mei. Dar nu'i nimic, in continuare perseverez in ceea ce stiu sa fac excelent: sa'mi ascund abilitatea mea de a fi o gaina pleshuva prin tentative de a ma crede super-centrul atentiei. Si pornesc intr'o calatorie de 15 minute intr'ale caterincii: cantam, urlam, ba chiar fac cea mai moarta gluma a serii, surprinzator: "Vlad, hai sa ne jucam: unu din noi se pune pe sina si celalalt numara, intai minutele si apoi bucatile". Incet si subtil, ma conving ca ma simt bine, dar acest ceva ma re-ancoreaza in ceea ce exista/se intampla: ma cazez intr'unul din compartimente, ma asez si al 3lea mini-ghinion prevestitor actioneaza, si anume imi cade in cap semitentativa de perna pentru cap, in forma de plosca buretata, pusa vertical, traiasca spiritul creativ ceferist! Nu'i nimic, activez inca o data super-abilitatea mai sus mentionata si totul se preface a bine. Compatriotii mei de compartyment se joaca cu cartile, eu timp de 20 de minute incerc sa ma uit pe geam sa vad ce se intampla afara, insa din pacate nu am observat decat un cimitir langa un pod, element care isi face treaba in a ma impacienta in continuare. "Totul e in regula", ma mint insa curand aveam sa realizez ca "Totul e intr'o singura regula". Ma culc si, normal, visez superb de ilogic. Insa fericirea mea a fost Fadwa care a venit sa ne trezeasca pentru nevoia sa de 5 bilete, logistica necesara transhumantei in alt vagon. In acelasi timp observ si trenul imbibat de lipsa de sapun: ce surpriza, tocmai am plecat din Craiova!

    Nu'i nimic, incerc sa ma culc la loc, insa in 3 minute incepe o ploaie din senin cu bagaje proprii. Prima impresie are miros de frana de alarma, si astfel intru in modul super-erou si incerc sa calmez fetele, ca e doar frana de alarma. Alta surpriza, la frana de alarma nu ti se inclina vagonul pe dreapta, asa ca luam decizia sa ne panicam si sa iesim din tren. Ajung in plin aer negru, dar vad padurea alaturata, loc care decid ca inseamna siguranta, si adunam toata gloata coincidental in acelasi loc. Toti striga "Am deraiat!", iar eu strig in mine "Cu ce dracu am gresit?", dar nu dureaza mult, si gasesc si solutia: "Marusia, te rog da foc la foile alea de evaluare!". Nimeni nu ma baga in seama, iar cei care ma aud incep sa isi faca scenarii hazlii in cap, timp destul pentru mine sa incep sa tremur ca un cutremur, iar Claudia sa imi ofere albastrul final: "Ah, dar nu ti'e frig, e de la shoc." Super! Acum ce dracu ma fac? Nestiind ce ar trebui sa fac in continuare, decid sa merg pe mana vechiturilor, si repet: "Marusia, te rog arde foile alea!". Intr'un final se intampla si asta, desi Claudia are probleme ciudat de tehnice cu acest aspect. Hotarati ca locul nostru nu este corect asezat din punct de vedere al sigurantei vietilor noastre, ne transparentam in spatele trenului, un loc mult mai normal, dar la fel de plin de sine. Am rezolvat o problema, dar apare a urmatoarea: Fratii nostrii de suferinta, Bucuresteni stramutati si Constanteni, se afla intr'un vagon mult mai afectat. Eu, Vlad si Catalin mergem intr'ajutorare(la initiativa lui Vlad, in niciun caz a mea), si reusim sa punem o mana la descarcarea bagajelor. Terminam, ne intoarcem, si acum pentru mine apare cu adevarat cea mai mare problema a urmatoarelor 40minute: Ce dracu facem in continuare, si cum dracu ajungem acasa?

    Aparent, politia si restul organelor romane au o idee de solutie, asadar creaza un pattern prin vegetatia deasa, poteca doar pentru o singura persoana. 25 de minute au fost de ajuns sa imi treaca oamenii care contau in momentele alea pentru mine, aproximativ 30 la numar. Neavand alte surse de distractie in noua locatie, si'anume Carcea, Dolj, ne lasam prada indicatiilor autoritatilor teoretic competente, si astfel ajungem la un numit drum national, unde asteptau voinice 3 autobuze pentru cele mai grase dintre babe da si cei mai voiosi dintre tineri nu. Normal, nu avem loc in aceste prime autobuze, daaar avem la dispozitie inca 60 de minute in care facem glume proaste si AIESEC'eresti combinat cu aparitiile mega-televiziunilor de trust. Intr'un final, ajunge si autobuzul destinat noua, ne urcam si ne asezam imaginativ-comfortabil pentru drumul care urmeaza sa il facem pana in Caracal, insa mi se demonstreaza ca orice am luat cu noi din Herculane, e inca cu noi: Autobuzul se strica si trebuie sa asteptam altul, moment in care Andra isi arunca cheia furata din Hotel, iar eu imi arunc Crucifixul care ar fi trebuit sa ma apere, avand marea speranta ca tot ce a fost rau cu noi, a ramas rau in acel camp uitat de ploaie si iubit de vant. Urcam si in al 2lea autobuz, eu si prietena mea particular ne asezam pe 10 centimetri de bordura interioara si ne culcam cu capul pe genunchi pana in Caracal.

    Aerul de dimineatza necropanta asternut peste Gara din Caracal nu ma surprinde absolut deloc, marele meu focus fiind relativ simplu: "Cum scap eu de treaba asta?", insa aceasta intrebare se intinde in momentul de fata pe o perioada de 10 zile(si creste). Asadar am decis sa ma retrag din participare la urmatoarele 2 trenuri care am sa le utilizez, si urmeaza sa ma culc, pentru ca inca sunt prea panicat sa realizez cum se deplaseaza stanga,dreapta etc.

    Atingem ora 14:30 cand calcam pe pamant galatean, lucru pe care am avut momente in care credeam ca e doar o viziune. Iau un autobuz, si intr'un final ajung acasa unde, dupa rutine legate de igiena si sanatate gastrica, dorm 16 ore in nesimtire. Dimineata aceea de marti vine ca o binecuvantare. In dimineata aceea totul a fost bine, insa inima imi e tot cat un purice, si ceva imi spune ca inca nu s'a terminat. Mai tarziu aveam sa aflu exact si concis ce anume imi spune acest <<ceva>>.