So make sure you dance like no one is watching you.

    "Aruncati dracu foile alea ca sunt blestemate!" a fost deajuns sa fie spus in gluma, si spre soapta as adauga, incat sa imi sape adanc santuri in spatele creierului mei. Dar nu'i nimic, in continuare perseverez in ceea ce stiu sa fac excelent: sa'mi ascund abilitatea mea de a fi o gaina pleshuva prin tentative de a ma crede super-centrul atentiei. Si pornesc intr'o calatorie de 15 minute intr'ale caterincii: cantam, urlam, ba chiar fac cea mai moarta gluma a serii, surprinzator: "Vlad, hai sa ne jucam: unu din noi se pune pe sina si celalalt numara, intai minutele si apoi bucatile". Incet si subtil, ma conving ca ma simt bine, dar acest ceva ma re-ancoreaza in ceea ce exista/se intampla: ma cazez intr'unul din compartimente, ma asez si al 3lea mini-ghinion prevestitor actioneaza, si anume imi cade in cap semitentativa de perna pentru cap, in forma de plosca buretata, pusa vertical, traiasca spiritul creativ ceferist! Nu'i nimic, activez inca o data super-abilitatea mai sus mentionata si totul se preface a bine. Compatriotii mei de compartyment se joaca cu cartile, eu timp de 20 de minute incerc sa ma uit pe geam sa vad ce se intampla afara, insa din pacate nu am observat decat un cimitir langa un pod, element care isi face treaba in a ma impacienta in continuare. "Totul e in regula", ma mint insa curand aveam sa realizez ca "Totul e intr'o singura regula". Ma culc si, normal, visez superb de ilogic. Insa fericirea mea a fost Fadwa care a venit sa ne trezeasca pentru nevoia sa de 5 bilete, logistica necesara transhumantei in alt vagon. In acelasi timp observ si trenul imbibat de lipsa de sapun: ce surpriza, tocmai am plecat din Craiova!

    Nu'i nimic, incerc sa ma culc la loc, insa in 3 minute incepe o ploaie din senin cu bagaje proprii. Prima impresie are miros de frana de alarma, si astfel intru in modul super-erou si incerc sa calmez fetele, ca e doar frana de alarma. Alta surpriza, la frana de alarma nu ti se inclina vagonul pe dreapta, asa ca luam decizia sa ne panicam si sa iesim din tren. Ajung in plin aer negru, dar vad padurea alaturata, loc care decid ca inseamna siguranta, si adunam toata gloata coincidental in acelasi loc. Toti striga "Am deraiat!", iar eu strig in mine "Cu ce dracu am gresit?", dar nu dureaza mult, si gasesc si solutia: "Marusia, te rog da foc la foile alea de evaluare!". Nimeni nu ma baga in seama, iar cei care ma aud incep sa isi faca scenarii hazlii in cap, timp destul pentru mine sa incep sa tremur ca un cutremur, iar Claudia sa imi ofere albastrul final: "Ah, dar nu ti'e frig, e de la shoc." Super! Acum ce dracu ma fac? Nestiind ce ar trebui sa fac in continuare, decid sa merg pe mana vechiturilor, si repet: "Marusia, te rog arde foile alea!". Intr'un final se intampla si asta, desi Claudia are probleme ciudat de tehnice cu acest aspect. Hotarati ca locul nostru nu este corect asezat din punct de vedere al sigurantei vietilor noastre, ne transparentam in spatele trenului, un loc mult mai normal, dar la fel de plin de sine. Am rezolvat o problema, dar apare a urmatoarea: Fratii nostrii de suferinta, Bucuresteni stramutati si Constanteni, se afla intr'un vagon mult mai afectat. Eu, Vlad si Catalin mergem intr'ajutorare(la initiativa lui Vlad, in niciun caz a mea), si reusim sa punem o mana la descarcarea bagajelor. Terminam, ne intoarcem, si acum pentru mine apare cu adevarat cea mai mare problema a urmatoarelor 40minute: Ce dracu facem in continuare, si cum dracu ajungem acasa?

    Aparent, politia si restul organelor romane au o idee de solutie, asadar creaza un pattern prin vegetatia deasa, poteca doar pentru o singura persoana. 25 de minute au fost de ajuns sa imi treaca oamenii care contau in momentele alea pentru mine, aproximativ 30 la numar. Neavand alte surse de distractie in noua locatie, si'anume Carcea, Dolj, ne lasam prada indicatiilor autoritatilor teoretic competente, si astfel ajungem la un numit drum national, unde asteptau voinice 3 autobuze pentru cele mai grase dintre babe da si cei mai voiosi dintre tineri nu. Normal, nu avem loc in aceste prime autobuze, daaar avem la dispozitie inca 60 de minute in care facem glume proaste si AIESEC'eresti combinat cu aparitiile mega-televiziunilor de trust. Intr'un final, ajunge si autobuzul destinat noua, ne urcam si ne asezam imaginativ-comfortabil pentru drumul care urmeaza sa il facem pana in Caracal, insa mi se demonstreaza ca orice am luat cu noi din Herculane, e inca cu noi: Autobuzul se strica si trebuie sa asteptam altul, moment in care Andra isi arunca cheia furata din Hotel, iar eu imi arunc Crucifixul care ar fi trebuit sa ma apere, avand marea speranta ca tot ce a fost rau cu noi, a ramas rau in acel camp uitat de ploaie si iubit de vant. Urcam si in al 2lea autobuz, eu si prietena mea particular ne asezam pe 10 centimetri de bordura interioara si ne culcam cu capul pe genunchi pana in Caracal.

    Aerul de dimineatza necropanta asternut peste Gara din Caracal nu ma surprinde absolut deloc, marele meu focus fiind relativ simplu: "Cum scap eu de treaba asta?", insa aceasta intrebare se intinde in momentul de fata pe o perioada de 10 zile(si creste). Asadar am decis sa ma retrag din participare la urmatoarele 2 trenuri care am sa le utilizez, si urmeaza sa ma culc, pentru ca inca sunt prea panicat sa realizez cum se deplaseaza stanga,dreapta etc.

    Atingem ora 14:30 cand calcam pe pamant galatean, lucru pe care am avut momente in care credeam ca e doar o viziune. Iau un autobuz, si intr'un final ajung acasa unde, dupa rutine legate de igiena si sanatate gastrica, dorm 16 ore in nesimtire. Dimineata aceea de marti vine ca o binecuvantare. In dimineata aceea totul a fost bine, insa inima imi e tot cat un purice, si ceva imi spune ca inca nu s'a terminat. Mai tarziu aveam sa aflu exact si concis ce anume imi spune acest <<ceva>>.

    

And they call this tragedy.

*nota= Randurile urmatoare sunt o descriere detaliata a zilei de 20 sept 09. Orice conexiune cu realitatea este pur paranoica(hopefully)*

Totul a inceput cu sfarsitul. Sfarsitul conferintei la care am luat parte de joi pana duminica. Am decis cu totii sa mergem sa ne plimbam printre baile Herculanelor, dar usor usor ne'am rasfirat in grupuri de 5-8 persoane. Tocmai ce terminasem de mancat o portie de piet de pui la feohn cand, din telefonul prietenei mele se aude subit vocea Marusiei "Suntem intr'un hotel parasit". A fost deajuns incat sa ne incalzim toti in ale sinistrului si sa purcedem inspre mai-tarziu faimosul Hotel Decebal din Centrul istoric Herculanesc. Arhitecturi austriece, intuneric bezna, cz cu super lanterna lui, iar eu cu supercrucifixul meu antipaganesc in mana, si in mintea tuturor s'a format bariera de siguranta anti-supernatural. RIGHT! Intr'un final am iesit afara printr'un coridor de la subsol, loc in care ne'au fost intinsi nervii la maxim, dar am reusit sa scapam catre lumina. Urmatoarea tina a fost pavilionul nr2, sala de Mese, etc. Nu putem sa intram prin fatza, asa ca mergem prin spate, printr'o jungla buruienica. Intram si cu totii observam scarile incredibil de subtiri, insa Cristina e staruitoare "Eu sunt subtirica, pot sa urc". Inainte de asta am mers cu totii catre vestita sala de mese, o incapere de minim 6 metri inaltime, superb aranjata si la fel de superb darmata de fenomene ale naturii. Opus salii de bal/mese se afla o debara pe post de receptie, inauntrul caruia inca se mai tinea un panou pentru chei, pe care era lipita poza unui barbat in maxim 24 de aniversari frustrate. Nesatuli, urcam si la primul etaj, 2 cate 2 pe scari ca sa ne asiguram ca nu murim toti deodata. E prea periculos sa intram in camere, dar coridorul pare destul de sigur, in ciuda gaurilor din tavan si podea. Mergem pana in capat doar ca sa vedem usa in perete si gaura imensa din bucata de tavan de deasupra ei, destul incat sa ne faca sa schimbam privelistea cat mai repede. La intoarcerea prin jungla buruienica mai sus mentionata observ la primul etaj o gaura in forma de fereastra si pe pervazul acesteia un ghiveci cu o floare simpla, rosie 32% ofilita, infundata de haine pe atze, la uscat.

Iesind, am decis ca orbii sa ne ducem limitele catre un mai mare extrem si am inaintat catre pavilionul nr.6, Pavilionul Sanatorial, Directia Medicala. Intrarea cu usi zburate e infrigurator de primitoare. Sunt doua variante: spre subsol, sau spre primul nivel. Normal, alegem sa mergem catre subsol dar ne speriem repede de un zgomot de ushurare fiziologica cu surplus de boarfe in lumina lanternei prietenului CZ. Am ramas cu o singura varianta si am mers catre primul nivel. In fundalul subconstientului meu deja s'au declansat 3 deja-vu'uri(toate vazute digital): "Hitman Contracts: Asylum Aftermath", "Thief 3: Mission 17 Haunted Asylum" si "Supernatural Season 1, Episode 10: Asylum". Toate 3, impreuna cu imaginea reala creaza scenariul perfect pentru crima. Nimic nu ne opreste, mergem pe coridoare, eu observ cu stupoare cum absolut fiecare cablu de curent din perete sunt smulse si rupte, prizele sunt arse pana in tavanul de acum improvizat, paturile isi asteapta partea lor de durere, o durere rece care vine dinspre faianta de pe jumatate de pereti. Urmam aceeasi rutina si la urmatorul etaj, exceptand acele blestemate de "Fise de Apreciere" ale fostilor medici, documente care sunt maxim prafuite de un vant murdar, in rest intacte, pur si simplu aruncate pe podea in puncte strategice: in capul scarilor, la inceputul coridorului, la intrarea camerei din care se auzea muzica cu surplus de celofan batut de vant. Terminand traseul obisnuit din traditie si mergand catre iesirea spre civilizatie, observam o inscriptie mare "Policlinica". Ne'am apropiat, insa doar ca sa aflam ca e cea mai inchisa usa din viata mea: pe interior un dulap bloca libera miscare a usii, iar pe exterior zace, batuta in cuie o alta usa. Am iesit, am citit acele blestemate de "Fishe", ba chiar unii dintre noi au intrebat pe acel om imbracat tot in negru care intrase si iesise din cladire ca un fulger ce anume se intampla. Acelasi om in negru a tinut mortis sa ne intareasca banuiala cliseiCA CA ne aflam intr'unul din acele orase in care nimeni nu iti spune nimic, toti creaza impresia ca e normal ce se intampla.

Urmeaza o parte de 2 ore in care nu facem nimic interesant, ne luam bagajele, urcam in autobuz, cantam, facem catirinca, usual @ stuff, pana ajungem in gara Herculana. De aici incepe totul sa ia contur. In prima faza, prietena mea la coborare isi luxeaza piciorul, dar isi revine subit, intamplarea lasand un aer de avertisment in fundalul retinei mele. Sala de asteptare arata ca o biserica romana, cu candelabre si tot tacamul, destul incat sa ne intrebam ce dracu se intampla in orasul asta. Claudia/Marusia(inca nu sunt hotarat care dintre ele e faptasa) se impiedica de absolut orice iese in cale, destul de motivant pentru Andra sa imi arunce fraza care ma va bantui urmatoarele 14 ore: "Bai, aruncati dracu foile alea de evaluare, ca sunt blestemate".

    Sorry, you are not a winner.

    Sunt la munte, la Herculane Baths, sa fiu precis. Da, cu super-organizatia mea, la o super-conferinta si ma super-doare un ou. Probabil probleme de sanatate, deci nimic prea cullicesc. Zilele astea am stat si m'am auto-meditat pentru ca, deh, am inceput sa mai citesc cate o carte, si am realizat(pe langa mirosul constant de oua clocite) faptul ca problemele sunt de un singur fel: existentiale. Personal si profesional, am momente dese cand imi place sa imi plang de mila(ca acum, cu oul meu) doar ca sa mai bag cateva creaturi frumoase in acelasi existentialism intropenibil. Iar o alta problema existentiala la prima problema existentiala aparuta este faptul ca mie/noua/voua/lor imi/ne/va/le place sa depozitam timp etern in acelasi cacat de doi bani, si nici macar nu e profitabil.

    Frustrarea mea e alta. Astazi am realizat ca solutiile la absolut orice sunt al dracului de simple. Doar ca nu vrea nimeni sa le aplice. C'est la vie, tata m'a invatat o treaba foarte buna: "Daca toti am fi destepti, cine dracu ne'ar coase opincile?". Amen?

We can breathe in space, they just don't want us to escape.

Simt o nevoie acuta sa ma superdau superimportant si sa imi plang de mila pe o vreme supersmechera si supertrista. Nu. De fapt vreau sa ma superdau superimportant prin auditoriul din finalul epopeei.

De fapt, cred ca e ziua care o astept de 3 luni de zile. Nu sunt un un mare fan al caldurii. Ba chiar mai mult, imi place sa cred ca sunt cel mai mic. Ploaia, pe de alta parte, e cel mai bun prieten al meu. Nu gasesti pe toate drumurile un prieten care sa iti ofere dusuri mokha, you kno. Nu. De fapt, acum ceva timp, cand inca incercam sa ma conving ca sunt un mare fan al Emma White, a venit un moment cand am incetat sa mai incerc sa ma conving. Dar asta e cu totul alta poveste, altceva s'a intamplat acum ceva timp: citisem ceva cum ca in jur de 70% din populatie este sensibila la vreme, si nu ma refer la faptul ca se topesc ca figurinele de ceara in ploaie. E un fapt atestat stiintifico-fantastico-natural biologic. Aceiasi 70% sunt mai depresivi in perioada septembrie-februarie, si sunt mult mai optimisti in restul perioadei. Cel putin, asta e singura explicatie plauzibila gasita de nustiu ce super LAPD prin state(da, chiar totul se intampla numai in state) la faptul ca in prima perioada mai sus mentionata rata de criminalitate creste considerabil fata de cea de a 2a perioada la fel de sus mentionata.

Si totusi, contempland la probleme existentiale si la pitici amorezandu-se cu ciupercutze, chiar am nevoie sa fiu intr'o depresie sa fur din poseta maica'tii? Chiar trebuie sa fiu suparat pe viata ca sa fac trafic de droguri? Eu unul nu. Da, calculand aceeasi matematica de la coada la cap, poate o sa imi intre o depresie pe'o ureche daca am sa stric gucci'ul maica'tii. Dar si mai probabil o sa imi iasa in scurt timp pe cealalta ureche cand o sa fiu mai bogat cu 2 rujuri, 3 farde si 1 dres. Heck of a Robin Hood huh? :>

Si uite asa, ajung usor usor la concluziile/sfaturile/fanteziile amicului CZ, in care o sa prefer sa ma inamorez decat sa ma supar pe ploaia de afara. Asadar, luati'va prietena/ul si scoteti'o la un dush romantic afara. I kno I want to do that. This is for you.

Trentemoller - Miss You
Asculta mai multe audio Muzica

Being human is just a relative prejudice.

Ideile astea schizofrenico-acustico-lingurioase de "Dupa blogurile gri sta Vasile Alecsandri" chiar imi plac, insa personalitatea unitara a stomacului meu repulseaza intr'un mod complet vomitoriu. Insa am sa incetez prematur cu problemele mele general-existentiale si am sa continui cu probleme specific-existentiale(pentru ca vreau, pentru ca pot si pentru ca am blog): Apropo de blog, m'am decis ca aceasta intaie postare sa fie cu totul banala, asa ca am ales ca tema acestui articol nimic mai clişeic decat Teamwork, Echipa, Lucrul in echipa, Statul in Echipa, Sexul in Echipa, ETC.

Imi place sa cred ca suntem cu totii[toti 6 miliarde] de acord cand spun ca singurele lucruri care poti sa le faci singur e sa excrementezi si sa te masturbezi, insa luand in considerare rata de accelerare a procesului tehnologic, in scurt timp banuiesc ca nu va mai fi nevoie de aceste lucruri, asadar voi considera in randurile ce urmeaza aceste 2 actiuni cantitati neglijabile. Imi place de asemenea sa cred ca suntem cu totii de acord ca supereroii au minim o iubita, un sidekick, si o bunica/matusa, dar asta e o poveste ce'mi deraiaza de la ideea principala. Fac parte dintr'o organizatie non-guvernamentala(adica nu platim impozit, HAH!) de ceva timp de'acum, si ca orice organizatie, este ..organizata si pune foarte mult accent pe tema acestei scrieri, mai sus mentionata. Nu imi place sa lucrez/stau/ma_distrez/fac_sex singur, mi se pare completely boring, desi cateodata e nevoie si de putina singuratate, macar pentru a respecta tendinta general-sociala. Pana acum, am fost parte a 14 echipe(in mare parte succesiv, dar sunt si cazuri exceptionale de alternanta sau biamabilitate sociala sau chiar financiara). Cu toate acestea, nu am inteles <<adevarata putere a echipei>>[expresie clişeica] pana la cel mai recent exemplu(nu am sa il dau, doar am sa balivernez pe seama acestuia). E adevarat ca cu totii[aceeasi toti 6 miliarde] avem, sau vom avea hopefully, slujbe in care facem diferite sarcini in echipa, sau facem sarcini diferite care, puse cap la cap cu munca celorlalti colegi rezulta un cacat destul de frumos imbracat. Insa in cazurile anterior mentionate principalul scop pentru care facem acele actiuni e motivatia financiara. SUPER! Insa nimanui nu ii place in totalitate ceea ce face, si uite de asta se trezesc poponauti militanti pentru oprirea razboiului sau salvarea balenelor[cateodata chiar galatene], crezand ca pacea si ecologia va aduce fericirea pe nostrul drag pamant. CACAT! ..si atat, nu am chef sa fabulez despre cat de plictisitoare mi se pare utopia lipsita de Iraq, Afganistan, Cernobyl sau Hiroshima, cel putin nu acum.

Cum spuneam, despre organizatia asta organizata. De curand am facut parte dintr'o echipa <<de oameni, cu oameni, pentru oameni>>[ expresie clişeica]. Am intrat in aceasta echipa dintr'o nevoie relativa de invatare perpetua, insa am iesit din aceasta echipa ..de fapt inca nu am iesit ..vreodata. Pe parcurs, am realizat ca scopul meu initial este, de fapt, pueril si insuficient pentru exploatarea tuturor resurselor disponibilizate de catre aceeasi echipa. Am descoperit mult mai mult decat blocuri de granit in forma de oameni si sarcini cioplitoare. Am descoperit <<prieteni constiinciosi si cunostinte prietenoase>>[expresie clişeica]. Insa cel mai important, am descoperit pe sine oglindindu'ma in minti lucide imprejuratoare. Cand ajungi sa faci lucruri, gen integrale la mate, si sa ti se para distractiv sa le faci, atunci stii ca ai ajuns in punctul in care esti in echipa(sau esti "pe zona", citand din expresiile unui anumit grup social/muzical).

Okay toate bune si frumoase si incepe sa devina utopic(=boring). Insa punctul la care astept de 2 tigari sa ajung e conceptul de "stat in stat". Si nu, nu ma refer la a sta jos intr'un stat pe jos mai mare. E vorba de principiul de anihilare populista a ordinii interioare, care usor usor se transforma intr'o latenta conflictuala. E uman sa se intample asta, sunt constient. In schimb in momente de genul asta imi vine sa behai si sa imi creasca pene pe spate. In speranta ca a existat ceva ce a sunat a logica umana, doresc sa inchei intr'un mod in care sa afirm ca imi lipsesc puncte la diferite skilluri sociale/profesionale/personale/normale. Ba chiar imi lipsesc puncte si la skillul reprezentativ greutatii. Fumez, beau cafea multa, beau, ma dor rinichii, ma pish calciu, mananc putin, dorm insuficient, sunt zgarcit, sunt confuz, imi place sa ma plang(am blog, duh!) si inca nu stiu daca sa beau o bere sau sa ies cu masina. Si cu toate aceste smiorcaieli care probabil vor reprezenta un setback dpdv popular, sunt fericit, al dracului de fericit, cu mine si cu oamenii care ii am in prezent in jurul meu. Si pentru asta vreau sa mentionez un cel mai imens de mare MULTUMESC!, lucru pentru care inca nu am curajul, vointa si delasarea necesara sa il spun in gura mare fara sa plang ca o domnisoara grasa si virgina la 24 de ani.